Richard Wayne – Jazz portraits

The Subtle Musicality of Image

The series of portraits of jazz musicians created by Richard Wayne is the result of over five years of photographic observation. The idea ripened during numerous festivals – but especially due to the rare non-performing moments, captured by the photographer back-stage or during interviews – and like any good idea, it has acquired at some point its own dynamic development. The personal, even intimate, nature of the portraits presented by Wayne, their emotional authenticity, and the intensity of expression situate them rather in the category of character portraits, than strictly in the musical one. The works belonging to this cycle have a range of action that grants them the quality of a visual study of surprising depths, which under a more careful observation reveal new and unexpected values.
Beyond the fact that they belong to well-known musicians, the Jazz Portraits have a high identification factor, they expose the human nature in its complex manifestations, the intense moments of inner life, the pure flashes of existence. To look at them you don’t need to know the person. As the photographer states: “In this series I wanted to capture the unfiltered emotion of the musician, to reveal the human dimension beyond the stage presence, without instruments, without lights, and colors.” The stakes of this study are sensitiveness and their deep expressiveness, qualities that grant the accessibility and understanding of each human “motive”, even if they belong, as is the case here, to the musical environment.
And yet, I don’t think I’m wrong if I say Richard Wayne’s portraits have a perceptive musical quality. A certain type of inwardness, a visible fluctuation of the gaze, or the search for inner harmonies evoke the alertness, and the subtle balance that define the musical genre. Rhythmicity is found in the alternating of grey tones, in the diversity of moods captured in the photographs, but it also emanates from the inner dynamism, and the positioning of the works in the space of the exhibition.
Jazz music has always attracted people found outside the norm (be they musicians or mere spectators), an inclination, which like any preoccupation exercised consistently, is reflected sooner or later by the attitude and physical appearance of those cultivating it.
The fine observation of the photographer is happily united here with the desire to render the specific way in which music can act upon our sensibility – as listeners, as performers, and ultimately even as viewers. The contemplation of these expressive portraits of musicians stimulates implicitly the interest in their music, its soundscape, and the multitude of states it can create.
Thus, through a fine process of visual “tuning” the musicality manages to remain the dominant note of this illustrious gallery. The rhythm and harmony emanating from the inner vibration of the portraits are happily illustrating the lasting effects of music even when it ceases to sound.

Adriana Cârcu

Die subtile Musikalität des Bildes

Die von Richard Wayne realisierte Porträtserie von Jazzmusikern ist das Ergebnis von über fünf Jahren fotografischer Beobachtung. Die Idee reifte während zahlreicher Festivals – vor allem aber aufgrund der seltenen, „nicht-spielenden” Momente, die der Fotograf im Backstage oder bei Interviews festgehalten hat – und, wie jede gute Idee hat sie irgendwann eine eigene dynamische Entwicklung erlangt. Die persönliche, sogar intime Natur der von Wayne präsentierten Porträts, ihre emotionale Authentizität und die Intensität des Ausdrucks lassen sie eher in die Kategorie der Charakterporträts fallen als ausschließlich in die der Musik. Die zu diesem Zyklus gehörenden Arbeiten verfügen über ein Aktionsspektrum, das ihnen die Qualität einer visuellen Untersuchung überraschender Tiefen verleiht, die unter genauerer Betrachtung neue und unerwartete Werte erkennen lässt.
Abgesehen von der Tatsache, dass sie bekannten Musikern gehören, weisen die Jazz-Porträts einen hohen Identifikationsfaktor auf. Sie enthüllen die menschliche Natur in ihren komplexen Erscheinungsformen, die intensiven Momente des Innenlebens, die reinen Blitze der Existenz. Um sie anzusehen, muss man die Person nicht kennen. Wie der Fotograf festhält: “In dieser Serie wollte ich die ungefilterte Emotion des Musikers einfangen, die menschliche Dimension jenseits der Bühnenpräsenz offenbaren, ohne Instrumente, ohne Licht und ohne Farben.” Das Ziel dieser Studie ist Sensibilität und ihre tiefe Ausdruckskraft, Eigenschaften, die die Zugänglichkeit und das Verständnis jedes menschlichen “Motivs” gewährleisten, auch wenn sie wie hier zum musikalischen Umfeld gehören.
Und doch glaube ich nicht, dass ich mich irre, wenn ich sage, dass Richard Waynes Porträts eine wahrnehmbare musikalische Qualität haben. Eine bestimmte Art von Innerlichkeit, eine sichtbare Fluktuation des Blicks oder die Suche nach den inneren Harmonien rufen die Wachsamkeit und das subtile Gleichgewicht hervor, dass das musikalische Genre definiert. Rhythmizität findet sich im Wechsel von Grautönen, in der Vielfalt der auf den Fotografien festgehaltenen Stimmungen, aber auch in der inneren Dynamik und der Positionierung der Werke im Ausstellungsraum.
Jazzmusik hat immer Menschen angezogen, die außerhalb der Norm zu finden waren (seien es Musiker oder bloß Zuschauer). Eine Neigung, die sich wie jede konsequent ausgeübte Beschäftigung früher oder später in der Haltung und dem physischen Erscheinungsbild derjenigen widerspiegelt, die sie kultivieren.
Die feine Beobachtung des Fotografen verbindet sich hier gerne mit dem Wunsch, die spezifische Art und Weise wiederzugeben, wie Musik auf unsere Sensibilität einwirken kann – als Zuhörer, als Performer und letztendlich sogar als Zuschauer. Die Betrachtung dieser ausdrucksstarken Musikerporträts weckt implizit das Interesse an ihrer Musik, ihrer Klanglandschaft und der Vielzahl von Zuständen, die sie erzeugen kann.
So gelingt es der Musikalität durch ein feines visuelles “Tuning” die dominierende Note dieser illustren Galerie zu bleiben. Der Rhythmus und die Harmonie, die aus der inneren Schwingung der Porträts hervorgehen, veranschaulichen die anhaltenden Wirkungen von Musik, auch wenn sie aufhört zu klingen.

Adriana Cârcu

Subtila muzicalitate a imaginii

Seria de portrete ale muzicienilor de jazz creată de Richard Wayne s-a auto-constituit, s-ar putea spune, de-a lungul a cinci ani de atentă observare fotografică. Ideea s-a copt pe parcursul a numeroase festivaluri – dar mai ales în rarele momente neperformante, suprinse de fotograf în spatele scenei sau în timpul interviurilor -, și ca orice idee bună, ea a dobândit cu timpul o dinamică proprie. Natura personală, chiar intimă, a portretelor prezentate de Wayne, nedisimularea trăirii și intensitatea expresiei le situează mai degrabă în categoria portretelor de caracter, decât strict în cea muzicală. Lucrările expuse în acest ciclu au o rază de acțiune ce le conferă calitatea unui studiu vizual de o surprinzătoare profunzime, studiu care la o privire mai atentă își relevă mereu noi și nebănuite valențe.
Dincolo de faptul că aparțin unor cunoscuți muzicieni, Jazz Portraits au un coeficient ridicat de identificare, pentru că ele surprind manifestările complexe ale stării umane, clipele intense ale vieții interioare, momentele pure de existență. Pentru a le privi și înțelege nu este neapărat nevoie să cunoști personajul. După cum spune chiar fotograful: „În seria asta am vrut să surprind mai mult trăirea nefiltrată a muzicianului, am vrut să-i redau latura umană dincolo de prezența scenică, fără instrument, fără lumini și culori.” Mizele acestui studiu sensibil sunt emoționalitatea și expresivitate, calități ce ne apropie și ne fac de înțeles fiecare „motiv” uman, fie el, după cum este cazul aici, și de sorginte muzicală.
Și totuși, nu cred că greșesc dacă afirm că portretele lui Richard Wayne au și o pronunțată calitate auditivă. O anumită reflexivitate, o plutire visătoare a privirii sau căutarea unei armonii interioare evocă alertețea și balansul subtil, care fac farmecul acestui gen muzical. Ritmicitate se regăsește în alternarea tonurilor cromatice, a stărilor captate în lucrări și chiar în poziționarea acestora în spațiul expozițional, ea emană din dinamismul lor.
Jazzul a avut mereu calitatea de a atrage oameni aflați în afara normei (fie ei muzicieni sau simpli spectatori), fapt care, ca și în cazul oricărei preocupări exercitată cu consecvență, se reflectă mai devreme sau mai târziu asupra atitudinii și chiar a fizionomiei celui care o cultivă.
Calitatea de fin observator a fotografului se întâlnește aici în mod fericit cu dorința de a surprinde modul special în care muzica actionează asupra sensibilității noastre, ca ascultător, ca interpret și în ultima instanță, chiar ca și privitor. Contemplarea portretele atât de expresive ale muzicienilor de jazz, stimulează implicit interesul pentru sonoritatea muzicii lor, crează o nouă curiozitate legată de specificul acesteia și de multitudinea de stări pe care ea o poate crea.
Astfel, printr-un fin proces de „acordare” vizuală, muzicalitatea reușește să rămână nota dominantă a acestei ilustre galerii. Ritmul și armonia răzbat repetat din vibrația interioară a portretelor, ilustrând în mod fericit efectele durabile pe care muzica le exercită asupra ființei noastre și atunci când ea încetează să răsune.

Adriana Cârcu